Evreii Din Romania In Timpul Regelui Carol al II-lea

In timpul guvernarii Goga-Cuza (29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), viata comunitatii evreiesti a fost profund schimbata.

Guvernul Armand Calinescu

Dupa caderea guvernul Goga-Cuza, din 10 februarie 1938 si instaurarea dictaturii regale, Romania se putea astepta la o relativa politica chiar si in ciuda noilor reglementari restrictive in privinta drepturilor. Dreptul-lege regal publicat in 11 februarie 1938 a proclamat stare de asediu si cenzura pe tot teritoriul Romaniei. La 3 zile de la publicarea noii Constitutii, toate partidele si organizatiile politice au fost interzise, printre ele si Partidul Evreiesc, infiintat in anul 1931.

La 21 ianuarie 1939 a fost publicat Decretul Lege privind revizuirea cetateniei romane. Acest act anticonstitutional (era in contradictie cu Constitutia din anul 1923) lovea in primul rand în populatia evreiasca, dupa ce aceasta se bucurase de dreptul elementar obtinut in anul 1923, la presiunea Occidentului. In plus, in Romania venisera refugiati din Polonia, Cehia, Germania, Austria, de teama persecutiilor naziste. A intrat in functiune mecanismul coruptiei birocratic-balcanice. Cand Octavian Goga a fost demis impreuna cu Alexandru C. Cuza de catre Carol al II-lea, poetul a exclamat: „Israel, ai invins“. Regretabila xenofobia lui Goga, dar evreii nu au invins, calvarul lor abia incepea. Sionismul nu daduse inca roadele asteptate, Palestina era sub mandat britanic, evreii erau impiedicati permanent de britanici sa ajunga in Eret Istrael (este numele ebraic antic al tarii locuite de evrei inaintea exilului lor). Patriarhul-premier Miron Cristea, ca si ministrul de interne, Armand Calinescu, au evitat excesele antisemite, iar Armand Calinescu a trecut la represiuni antilegionare, cu acordul lui Carol al II-lea, care fusese refuzat de Miscarea legionara, in dorinta sa de a o controla direct. La 1 septembrie 1939 incepe razboiul Germaniei cu Polonia si, implicit, cel de-al doilea razboi mondial. La 1 septembrie 1939, Armand Calinescu este asasinat de legionari, ca si un predecesor al lui, I. G. Duca. Legiunea practica asasinatul politic concomitent cu demagogia antiliberala si agitatia pogromista, antisemita. Astazi, noii legionari si unii istorici „slabi“ la propriul obiect, neaga aceste realitati indubitabile. Evreii din Polonia s-au refugiat, in parte, in Romania, de teama atat a nazistilor, cat si a sovieticilor. Tot partial, ei au reusit sa ajunga in Palestina. Regimul de la Bucuresti nu s-a opus acestei emigratii. Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord si tinutului Herta in zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940 a blocat orice emigrare. Sovieticii au procedat ca ocupanti si nu au admis nici o concesie. La sfarsitul anului 1939 murea sef rabinul dr. Iacob Ithak Niemirower. La inmormantare au venit oficiali romani. In ianuarie 1940, Carol al II-lea a vizitat Chisinaul, fiind intampinat cu caldura si de reprezentanti ai evreimii locale. Pana la ocupatia sovietica, nu au existat frictiuni intre evreii basarabeni, bucovineni si oficialitatile romanesti. Ostilitatea antiromaneasca a evreilor era o inventie a lui Antonescu, a antisemitilor de atunci si de astazi. A. C. Cuza perora in Senat, la 29 martie 1940, pentru „rezolvarea problemei jidovesti“ dupa modelul nazist. A. C. Cuza nu era singur, de parerea lui erau destui oameni politici, clerici, intelectuali (obtuzi, daca putem admite), ca si oameni fara carte. Intre antisemitismul pornit din Senat, de la Bucuresti, din Iasi, din Chisinau si „internationalismul“ sovietic, care stergea formal orice deosebire dintre etnii, era dificil sa alegi. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a trimis agenti in Romania si inainte de ocupatia din iunie/iulie 1940 si dupa. Etnia acestor agenti nu conta: polonezi, ucraineni, evrei, rusi, romani, Partidul Comunist din Romania actiona, cu numarul infim de membri, in afara Romaniei, pentru ca in interior comunistii erau arestati si tinuti sub urmarirea Sigurantei. Dar si Germania nazista avea agenti de diferite etnii, cu exceptia evreilor, care actionau pe teritoriul Romaniei. Orice provocare putea fi pusa cu usurinta pe seama „iudeo-bolsevismului“. Pogromul (denumirea vine din rusa (погрóм, ,,a distruge”, cu sensul de macel) din Dorohoi (iunie 1940), din Bucuresti (ianuarie 1941), Iasi (iunie/iulie 1941) au stat sub falsa acuză de „pactizare cu inamicul“. In Bucovina, Basarabia, ca si in Transilvania, regimul de la Bucuresti a dus o politica destul de inabila si ineficienta in anii 1919-1940, multi functionari venind „de la centru“ pe capul locuitorilor obisnuiti cu alte regimuri. Acest aspect l-a subliniat si Iuliu Maniu intr-o scrisoare adresata lui Antonescu, la 18 iulie 1941, adica la aproape doua luni de la inceperea razboiului cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste . Astfel se explica si lipsa entuziasmului fata de eliberatori, in acele zile. Cand Antonescu a ordonat uciderea populatiei evreiesti la Odesa, dupa explozia produsa la comandamentul roman al trupelor de ocupatie, el nu a actionat ca un militar, ci ca un rasist. Explozia era rezultatul actiunii unui comando sovietic, care nu avea legatura cu evreii civili din Basarabia. Dar metoda era imprumutata de la aliatii nazisti, care pentru un militar ucis ucideau 100 de civili, in primul rand evrei. Ion Antonescu nu s-a razbunat pe evrei pentru asa-zisa lor „tradare“ (a cui?), cum afirma unii nestimati intelectuali cu ifose de impartialitate, inclusiv istorici, scriitori, publicisti; Antonescu a inteles, ca si Hitler, ca numai diabolizarea notiunii de evreu poate mentine moralul militarilor. Rezultatul? Istoria le-a raspuns pe masură. Dar cu ce pret?

surse: Stan, Florin C.: Situația evreilor din România între anii 1940-1944, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-973-109-408-3.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

You may have missed