Politica-Economica A Industrializarii

Industrializarea a fost unul din cele mai importante obiective ale regimului comunist si a fost inclusă in Planul de Stat, lansat pe 24 decembrie 1948. Aplicand modelul sovietic, se incepe investirea celei mai mari parti a venitului national in industria grea (siderurgica, constructoare de masini, chimica, petroliera), fara sa se tina seama de necesitati si de resurse.

Programul de modernizare si de industrializare rapida a dat insa gres, datorita ocupatiei sovietice si a stoarcerii ramurilor rentabile ale economiei de catre Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, prin plata datoriei de razboi, luarea de materii prime si de bunuri necesare statului sovietic, schimburi comerciale dezavantajoase pentru statul roman etc. Infiintarea in anul 1949 a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) de catre U.R.S.S., in scopul colaborarii economice dintre statele comuniste si integrarea economiei romanesti acestui organism, a creat de la inceput o situatie dezavantajoasa pentru Romania. In aceste conditii, industrializarea a fost un esec, reflectat atat in inapoierea economica a tarii, cat si in nivelul de trai extrem de scazut al populatiei.

Bazandu-se pe nationalizarea din iunie 1948, care a pus la dispozitia statului peste 90% din capacitatile industriale, regimul comunist, condus de Gh. Gheorghiu Dej, a dirijat industrializarea pe drumul indicat de sovietici. Dupa desprinderea usoara de sovietici si de C.A.E.R., Nicolae Ceausescu incepe o politica de industrializare fara precedent, construind unitati industriale gigantice. Extinderea industriei grele mult peste posibilitatile aprovizionarii cu materii prime din tara, a facut ca acestea sa depinda tot mai mult de import. Cum produsele acestei industrii erau de slaba calitate si cu un consum mare de materie prima, ele nu puteau fi vandute decat in cadrul C.A.E.R. si la preturi destul de mici. Nerentabilitatea din acest sector industrial era acoperita de veniturile din agricultura sau din unele sectoare ale industriei usoare. Majoritatea investitiilor mergeau tot in industria grea, in infrastructura (canalele Dunare-Marea Neagra, Poarta Alba – Midia – Navodari, Bucuresti – Dunare, marile constructii cum ar fi Centrul Civic si Casa Poporului etc.) si in sistematizarea satelor. Toate aceste investitii fara rentabilitate au dus la cresterea datoriei externe, care, in anul 1983, ajunsese la 11 miliarde de dolari.

Proasta amplasare in teritoriu a unora dintre gigantii industriali, datorita unor ratiuni demografice (mentinerea fortei de munca pe loc) si nu economice, au marit costurile de productie, prin cheltuielile de transport ale materiilor prime. Declansarea la nivel mondial a crizei petrolului in anul 1973 a provocat o severa criza energetica in Romania, scotand la iveala slabiciunile industriei romanesti. Platirea datoriei externe pana in anul 1989 s-a facut prin infometarea populatiei, prin uzura tehnologica a principalelor intreprinderi (si asa invechite), prin poluarea si distrugerea mediului si printr-un accentuat proces de depopulare a satelor. Pe termen lung politica de industrializare, ca de altfel intreaga politica economica a comunismului roman, s-a dovedit a fi falimentara, datorita slabelor investitii, ale costurilor mari pentru produse de proasta calitate, ale dependentei de importuri la materiile prime, ale specializarii industriale pentru regiuni intregi (Valea Jiului), fara alte alternative economice, a lipsei concurentei, atat interne, cat si externe si a folosirii unor utilaje invechite. Pe termen scurt industrializarea a avut insa si unele aspecte pozitive, cum ar fi asigurarea unor locuri de munca, iar sistematizarea oraselor a fost benefica, totusi, mai ales, atunci cand nu au afectat centrele istorice.

O parte din cheltuielile cu industrializarea si infrastructura au fost acoperite prin slaba salarizare a muncitorilor, prin „munca patriotica”, practicata in zeci de santiere, organizate de Partidul Comunist Roman si Uniunea Tinerilor Comunisti, prin munca soldatilor, care au constituit tot timpul o importanta forta de munca gratuita, aflata la dispozitia regimului, si uneori, chiar si prin munca neplatita a studentilor si elevilor, folositi mai ales in agricultura. Cu toate aceste eforturi „voluntare”, industria romaneasca, desi era ramura principala a economiei (ocupa in anul 1980, 35,5% din populatie) si a atins in unele sectoare ritmuri de crestere impresionanta (2,300% cea constructoare de masini fata de anul 1938), nu putea ridica venitul national pe cap de locuitor, Romania fiind pe ultimul loc al listei statelor comuniste europene. Intreaga politica economica si tot sistemul de planuri cincinale au fost in cele din urma falimentare, demonstrand ca economia nu se poate dezvolta prin decizii politice, ci numai prin propriile mecanisme, care tin seama de necesitatile pietei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*