Decretul 410/1959. O Scurta Retrospectiva Dupa Sase Decenii De La Promulgare

In toamna anului 1959, mai exact in ziua de 28 octombrie, Prezidiul Marii Adunari Nationale promulga Decretul 410, care aducea o serie de amendamente Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase. Aplicate retroactiv, masurile cuprinse in Decretul 410 au avut efecte devastatoare asupra vietii monahale din Romania, care cu greu au putut fi anihilate.

Acum, la sase decenii de la promulgarea acestui decret de jalnica amintire, cautam sa descoperim de fapt care au fost cauzele care au condus la promulgarea Decretului 410/1959

Manastirile au intrat in atentia Securitatii inca din anul 1948, motivele fiind clare: pericolul politic (sprijinirea miscsrii de rezistenta anticomunista, adapostirea de persoane ostile regimului) si spiritual, manastirile constiuind adevarate centre de mentinere a credintei autentice, fapt care nu putea fi acceptat de catre un regim politic ateu. Din acest motiv, documentele Securitatii vorbesc cu dispret de „armata neagra a calugarilor si calugaritelor“ care trebuia combatută prin toate mijloacele.

Actiunile impotriva manastirilor s-au intensificat incepand din anul 1955 si au cunoscut un varf dupa revolutia maghiar din anul 1956, cand s-a considerat ca un numar foarte mare de „elemente ostile“ s-au refugiat in monahism. De asemenea, noua campanie ateista declansata de liderul sovietic Nichita Sergheevici Hrusciov odata cu Congresul al XXI-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a avut o influenta certa si asupra deciziilor luate in domeniul religios de liderii comunisti de la Bucuresti.

Dispozitiile din Decretul 410

Pana la Decretul 410 au fost o serie de alte masuri administrative aplicate „la sugestia“ autoritatilor comuniste. La sfarsitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament al manastirilor in care, printre altele, se prevedea ca se exclud de la intrarea in monahism urmatoarele categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum sapte clase elementare, persoanele care au savarsit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit condamnari de drept comun, „elemente contrarevolutionare“, precum si cei cunoscuti cu „manifestari dusmanoase“ la adresa regimului comunist. Cu ocazia sedintei Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 15 decembrie 1958, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului cultelor, a comunicat prevederile noului regulament, cerand ca acestea sa fie asumate si puse nn aplicare.

In fata presiunilor autoritatilor, ierarhii s-au declarat „in principiu de acord“ cu aceste masuri. Insa, aceasta atitudine a fost de fapt o amanare pentru a se cauta solutii de rezolvare a problemei. Documentele Securitatii consemneaza opozitia a numerosi ierarhi fata de prevederile acestui plan. Din acest motiv, regulamentul a intrat in vigoare abia din 4 aprilie 1959, bineinteles „tacit“.

Prevederile regulamentului aveau caracter retroactiv. Prin urmare, toti monahii si monahiile care nu indeplineau noile criterii ale Departamentului urmau sa fie scosi din manastiri. In perioada decembrie 1958 – martie 1959, Securitatea a organizat impreuna cu reprezentantii Departamentului Cultelor o ampla campanie de verificare a intregului personal monahal, stabilind pe cei care indeplineau criteriile de excludere. Urmau sa plece din manastiri peste 3.000 de vietuitori.

In urma intocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia ca un numar mare de manastiri urmau a fi desfiintate din „lipsa de vietuitori“. De aceea, s-au prevazut masuri precise ca localurile asezamintelor desfiintate sa primeasca noi destinatii. Actiunea de scoatere de vietuitori din manastiri era incredintata oficial Departamentului Cultelor, care putea sa recurga la sprijinul Securitatii, camuflata sub acoperirea organelor de Militie.

Nesiguranta monahilor si opozitia unora dintre ierarhi a facut ca pana la 1 noiembrie 1959 „doar“ 1.200 de calugari sa paraseasca manastirile. Apreciindu-se ca numarul manastirilor si al calugarilor continuau sa fie mare, la 28 octombrie 1959 a fost emis Decretul 410 al Prezidiului Marii Adunari Nationale, care completa Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, astfel: era introdus articolul 71 in care se preciza ca pot fi admisi in monahism barbati cu varsta de 55 ani si femei de 50 de ani „daca renunta la salariu sau la pensia de la stat, daca nu sunt casatoriti si daca nu au obligatii pe baza Codului familiei“. Acest decret a fost o metoda ca statul comunist sa nu se mai impiedice de o decizie a Sinodului, asumandu-si deschis paternitatea actiunii de reprimare a monahismului romanesc.

Manastiri desfiintate si monahi scosi, arestati si condamnati

Conform unor cifre parţiale din documentele fostei Securitati, la 1 ianuarie 1959 in Romania existau 224 de manastiri ortodoxe, pentru ca in octombrie 1959 (adică dupa aplicarea prevederilor regulamentului monahal) sa fie inventariate 194 de manastiri. La 31 martie 1960, mai functionau 132 manastiri. In final, Securitatea estima ca a reusit desfiintarea a 92 de manastiri.

Tot din date partiale, aflăm că la 1 ianuarie 1959 erau 6.014 monahi si monahii. Securitatea estima ca, dupa toate masurile aplicate, urmau sa ramana in manastiri cel mult 1.400 de vietuitori. Potrivit documentelor cercetate, numarul monahilor scosi din manastiri este de aproximativ 4.750.

Majoritatea arestarilor din randurile monahilor s-au facut inainte de aplicarea masurilor administrative, ele constituind un pretext pentru a argumenta existenta in manastiri a unor intense actiuni impotriva statului comunist si a justifica, astfel, din punct de vedere al sigurantei statului, masurile de excludere a unui numar atat de mare de vietuitori. Dupa aplicarea Decretului 410 au fost arestati si condamnati sau trimisi cu domiciliu obligatoriu acele persoane care au refuzat sa renunte la stilul de viata monahal, desi fusesera excluse din manastire.

Opozitia patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane Justinian Marina fata de autoritatile comuniste

Un document al Securitatii din aprilie 1960 arata ca principala opozitie fata de „reforma monahala“ propusa de Guvern „a manifestat-o patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Justinian Marina. Pe aceasta pozitie el s-a afirmat inca in sedinta sinodului, iar apoi a intreprins o serie de manevre si actiuni pentru compromiterea hotararii luate, astfel: fata de alti conducatori ai Bisericii si calugari cu care a venit in contact, Justinian Marina si-a manifestat deschis intentia de a nu recunoaste hotararea Sinodului, explicand-o ca fiind o masura a statului, ci nu a Bisericii si contravenind regulilor canonice; pe unii calugari care urmau sa plece din monahism i-a indemnat sa faca cereri sa ramana pe mai departe in manastiri, cereri pe care le-a aprobat personal; sub pretextul infiintarii unor ateliere bisericesti a cautat sa concentreze un grup de calugarite care urmau sa iasa din monahism, la Manastirea Dealul, care la acea data nu mai era locuita de calugari; folosindu-se de faptul ca unele calugarite dintre cele care urmau sa fie scoase din monahism erau proprietarele unora din incaperile manastirilor respective, Justinian Marina le-a indicat sa ramana pe mai departe in locuintele lor“. De asemenea, patriarhul s-a folosit de statutul de monument istoric al unor manastiri, mentinand in acestea vietuitori sub pretextul ingrijirii si punerii in valoare a obiectivelor istorice.

„Drept urmare, se consemna in document, un numar insemnat de calugari care parasisera viata monahala au revenit in manastiri, necesitand in multe cazuri interventia organelor MAI.

Destinul monahilor si monahiilor dupa ce au fost scosi din manastiri

Ideea era ca toti trebuiau sa-si asume cat mai vizibil conditia laica, deoarece erau urmariti de Securitate in cazul in care incercau sa continue viata monahala in afara manastirii (purtarea vesmintelor monahale, intalniri ale fostelor soboare sau frecventarea cladirii fostei manastiri). Minorii au fost incredintati parintilor, iar adultii erau incurajati sa se casatoreasca ca o garantie ca au terminat cu juramantul fecioriei si erau incadrati in campul muncii ca o dovada ca au devenit „elemente productive“, care sa contribuie la edificarea socialismului.

Cum prin grija patriarhului Justinian multi dintre monahi aveau calificari in diverse meserii, ei si-au continuat in intreprinderile si cooperativele comuniste meseria deprinsa in atelierele manastiresti (pictura, sculptura, tesutul, croitoria, activitatile agricole, educatia etc). O categorie aparte de monahi este reprezentata de cei care aveau proprietate in cadrul manastirii. Acestia fie au refuzat sa plece, continuand sa vietuiasca in cadrul manastirii, fie au preferat sa-si demoleze casele.

Situaţia cea mai grea au avut-o monahii in varsta, care au fost scosi din manastire sub pretextul nestiintei de carte. Multi nu aveau unde sa se indrepte, iar pentru ei s-au facut eforturi serioase pentru a ramane in manastiri.

In orice caz, majoritatea calugarilor care au fost scosi din manastiri au continuat sa duca, si in lume, in mod discret, o viata monahala exemplara, asteptand momentul sa poata reveni la vechile vetre de sihastrie. Toti acestia trebuie cinstiti pentru tenacitatea cu care si-au aparat vocatia de monah.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

You may have missed