Recenzia de Vineri: Visătorul – Ian McEwan

Photo of author

By Aqua

Visătorul Ian McEwan

Visătorul-Ian McEwan
Titlu original: The Daydreamer
Traducerea: Dana Crăciun
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
An apariție: 2013
Nr pagini: 168
Cotație Goodreads: 3,7
Rating personal al cărții: 4/5*


De fiecare dată când întâlnim prin cărţi vreun băieţel pe nume Peter, gândul ne duce la eroul lui J.M. Barrie şi ne întrebăm dacă autorul încearcă—în acest fel—să ne spună ceva, dacă face vreo aluzie ori o paralelă între cei doi. Mi-a trecut asta prin minte citind Visătorul lui Ian McEwan, o colecţie de povestiri ce-l au drept erou pe Peter Fortune, un puşti de zece ani pe care adulţii îl consideră  „dificil” fiindcă este extrem de tăcut şi-i place să petreacă mult timp de unul singur.


    În realitate, Peter e un copil deosebit, cu o imaginaţie bogată (sărac cuvânt!), în mintea căruia se derulează filme extraordinare, pline de aventuri nebuneşti  ce adesea îl fac să dea de necaz fiindcă în acele momente copilul e complet rupt de realitate, lucru nerecomandat atunci cânt te afli într-un autobuz ori la şcoală, în timpul unui extemporal.

 „Adulţii ştiau că în capul acela se petrece ceva, dar nu puteau nici vedea, nici auzi, nici simţi ce anume. Nu-i puteau spune lui Peter să înceteze, pentru că habar n-aveau ce făcea el acolo, în mintea lui. Poate că incendia şcoala sau îşi dădea sora de mâncare la vreun crocodil, ştergând-o apoi într-un balon cu aer cald, dar de văzut nu se vedea decât un băiat care se uita fără să clipească la cerul albastru, un băiat care nu te auzea când îl strigai.”

    Şapte poveşti, plus un capitol introductiv, pline de farmecul şi candoarea copilăriei, în care Peter are o întâlnire terifiantă cu cele 60 de păpuşi ale surorii sale Kate (pe care o dată a uitat-o în autobuz, fiind preocupat s-o salveze de lupi), se luptă pentru a-şi apăra teritoriul în locul lui William, bătrânul motan cu care a făcut schimb de trupuri, îşi face familia să dispară cu ajutorul unei creme de invizibilitate, îl învinge pe bătăuşul şcolii fără a-i trage măcar un pumn, înfruntă un versat spărgător de case a cărui misterioasă identitate e de-a dreptul bulversantă, descoperă cum se vede lumea prin ochii unui bebeluş ori experimentează senzaţii şi sentimente necunoscute până atunci aflat în pielea unui adult, mai precis a lui însuşi la vârsta de 21 de ani.


    O mulţime de raite prin trupurile altora, nu-i de mirare că motto-ul cărţii este un citat din Metamorfozele lui Ovidiu: ”Mă-ndeamnă gândul să povestesc de trupuri preschimbate-n forme de alt fel.”


    A te pune în pielea/situaţia altcuiva e, la urma urmelor, un mod de a-l cunoaşte şi de a-l înţelege, lucru evident în cazul bebeluşului şi al adulţilor despre care Peter nu avusese o părere prea bună până atunci.


    Spre deosebire de tizul său din Ţara de Nicăieri, Peter înţelege şi acceptă—chiar dacă asta îl întristează—faptul că într-o zi va părăsi tărâmul fermecat al copilăriei, pentru că „nimic nu se putea opri în loc—nici oamenii, nici apa, nici timpul”, ştie că la un moment dat se va maturiza  însă, fiind cel care este, are înţelepciunea de a considera acest lucru o nouă aventură, cea mai mare şi mai adevărată dintre toate. 

„El o luă la goană încântat, pornind spre ei, şi trebuie să fi fost pe la jumătatea drumului când se opri şi se întoarse, ca să le mai arunce o privire adulţilor.[...]De-acum avea alte sentimente faţă de ei. Ştiau şi le plăceau lucruri care pentru el de-abia începeau să se distingă, ca nişte siluete în ceaţă. Până la urmă, îl mai aşteptau şi alte aventuri.” 

    Cu Visătorul aveţi ocazia să-l cunoaşteţi pe Ian McEwan într-o ipostază diferită, aceea de cronicar al copilăriei, consemnând cu umor şi gingăşie întâmplări aflate la graniţa dintre imaginaţie şi realitate, întâmplări care vă vor aminti, poate, de propria voastră copilărie în care nu de puţine ori v-aţi visat exploratori neînfricaţi, piraţi cutezători, magicieni fără seamăn, călători prin stele ori îmblânzitori de dragoni, în funcţie de cărţile citite sau de filmele văzute. Eu, una, m-am regăsit destul de mult în Peter Fortune, chiar şi acum, cu mintea la intriga complicată a vreunui roman scris în gând, mai uit să cobor la timp din autobuz aşa că poveştile astea pline de prospeţime m-au încântat peste măsură.


    Dar voi? Cât de copii mai sunteţi pe dinăuntru? Cât praf de zâne mai aveţi prin buzunare?