Istoria Depresiei – Episodul 3

Inceputul secolului al XX-lea este dominat de abordarea psiho-analitica a lui Freud. Indepartandu-se de abordarea psiho-biologica a lui Kraepelin, in eseul sau „Doliul si melancolia“, Sigmund Freud sustine ca, in timp ce doliul (definit ca durere in urma pierderii) si melancolia au aceleasi simptome, melancolia este o stare depresiva fara o cauza anume, sau cel putin cu o cauza necunoscuta, inconstienta. De aceea, psihanaliza este necesara pentru a cauta radacinile sale subliminale.

Alti psihanalisti freudieni au sustinut ca melancolia are la baza un tip de narcisism. Sandor Rado credea ca melancolicii sunt, pur si simplu, persoane care cauta aprobare si afectiune si ca, atunci cand dragostea nu este reciproca, apare melancolia. Melanie Klein si altii au emis ipoteza ca melancolia este rezultatul respingerii de catre mama; cu cat este mai intensa ostilitatea din partea mamei, cu atat va fi mai intensa depresia.

Cel care va reduce decalajul dintre perspectiva psihanalitica a lui Freud si punctul de vedere psihobiologic lui Kraepelin a fost Adolf Meyer. El va afirma ca experientele din copilarie precum si genetica pot pot mari predispoziția cuiva catre melancolie. Cu toate acestea, el crede ca experienta din trecut si genetica nu reprezinta destinul persoanei. El crede, de asemenea, ca termenul ,,depresie” si nu ,,melancolie” trebuie folosit pentru a descrie conditia severa si prelungita de proasta dispozitie.

Mijlocul secolului al XX-lea, prin progresele neurostiintei, va aduce informatii fara precedent despre modul in care functioneaza mintea. De exemplu, psihiatrii si psihologii au aflat ca atat produsele chimice cat si curentul electric stimuleaza activitatea creierului, ca diferite parti ale creierului sunt responsabile pentru diferite comportamente si ca modificarile la nivelul creierului pot schimba modul in care o persoana actioneaza sau se simte. Avand aceasta intelegere, tratamente precum terapia cu electro-socuri si lobotomiile au fost efectuate, in speranta de a vindeca sau cel putin diminua severitatea starilor depresive.

O alta dezvoltare majora a secolului al XX-lea este crearea de categorii formale pentru a clasifica diverse boli mintale. Pentru a ajuta la standardizarea si tratamentul bolilor psihice intr-o maniera cat mai asemanatoare cu boala biologica, psihologii si psihiatrii vor dezvolta impreuna Manualul American Statistic si de Diagnostic al Bolilor Mintale (DSM), in anul 1952. In prima editie a DSM, termenul ,,melancolie” a fost inlocuit cu reactie depresiva, pentru a descrie starea de proasta-dispozitie severa, care rezulta dintr-un conflict intern sau dintr-un eveniment identificabil cum ar fi pierderea locului de munca sau un divort.

Perioada din anul 1950 vine si cu dezvoltari in lumea farmaceutica, tranchilizantele devenind tratamente populare pentru anxietate. De acum, idea ca medicamentele pot fi folosite pentru a altera starile mintale indezirabile pregateste terenul pentru dezvoltarea si acceptarea lor in tratarea depresiei, in plus de solutia psiho-terapeutica care prevalase pana in acel moment. In incercarea lor de a castiga teren, companiile farmaceutice si cercetatorii din domeniul psihologiei vor sustine ca depresia este doar un dezechilibru chimic in creier si ca anumite medicamente il pot remedia. Ei fac adesea analogia cu diabetul, unde aportul de insulina echilibreaza zaharul din sange in mod similar producandu-se si reechilibrarea creierului, cu ajutorul medicamentelor anti-depresive.

Efectul acestei batalii a fost acela ca, in numai 30 de ani, numarul americanilor care luau anti-depresive a crescut de la 2.5 milioane in anul 1980 la 40 milioane in anul 2010 (o crestere de 1500%).

Vazuta prin prisma acestei evolutii, versiunea DSM-III este privita adesea de istoricii psihologiei ca o victorie a psiho-biologilor si o mare infrangere a psiho-analistilor. Ea include asa numita Tulburare Depresiva Severa (Major Depressive Disorder – MDD) care se diferentiaza de anxietate sau nevroza.

Pentru a fi diagnosticat cu MDD, un pacient trebuie sa indeplineasca trei criterii: prima – o stare disforica (trist, sa se simta fara speranta), a doua – cel putin patru simptome dintr-o lista care include lipsa apetitului, somnolenta, nivel scazut de energie, pierderea interesului pentru activitati normale si vinovatie excesiva si a treia – simptomele trebuie sa persiste cel putin doua saptamani. In plus de MDD, au fost adoptate alte categorii depresive, inclusiv tulburarea distimica, care se caracterizeaza printr-o stare de proasta dispozitie mai putin pregnanta, dar de durata.

Problema este ca DSM-III nu face o distinctie clara intre tristete si depresie. Ca urmare, multi oameni au inceput a cauta tratament pentru depresie, chiar si pentru o tristete „normala“ generata de o situatie de viata obisnuita ca un divort sau pierderea unui loc de munca. In cele din urma, in timp ce medicalizarea depresiei duce oarecum la reducerea stigmei, ea transfera in zona patologicului emotii si comportamente altfel normale.

Insa, a doua jumatate a secolului al XX-lea vine si cu progrese in tabara psiho-analitica.

Cel mai proeminent este noul tratament dezvoltat de psihiatrul Aaron Beck de la Universitatea din Pennsylvania, in anii 1960. Numita terapie cognitiv comportamentala (TCC), aceasta forma de terapie se bazeaza pe premisa ca depresia este cauzata de cognitiile negative, gresite. Scopul TCC este de a ajuta individul deprimat sa identifice gandurile gresite si sa le inlocuiasca cu cele mai concordante cu realitatea. In timp ce TCC si altele asemanatoare au castigat teren, putine persoane care sufera de depresie apeleaza la ele, deoarece acestea sunt costisitoare atat financiar cat si ca timp. De aceea, pentru multi oameni, medicamentele sunt mai convenabile si mai eficiente.

Lansat in anul 2000, DSM-IV a facut cateva schimbari in ceea ce priveste diagnosticul depresiei prin adaugarea de niveluri sau stadii. Astfel, o persoana ar putea fi diagnosticata cu tulburare depresiva usoara, in cazul in care ar manifesta doua dintre simptomele de depresie majora, in loc de patru. De asemenea, acesta a eliminat diagnosticarea cu MDD a unei persoane care a pierdut pe cineva apropiat. DSM-V, publicat in anul 2013, a facut unele re-clasificari, pentru a ajuta la atenuarea posibilei supra-diagnosticari a depresiei.

Dupa cum se poate vedea din acest periplu prin istoria depresiei (la nivelul Occidentului), punctele de vedere ale societatii asupra naturii si tratamentului acesteia au variat foarte mult in timp si au fost ciclice adesea. De la echilibrarea umorilor la echilibrarea neurotransmitatorilor. De la gandirea dreapta a stoicilor la gandirea corectata prin terapie cognitiv comportamentala. Conceptia asupra depresiei este o calatorie de tip roller-coaster in universul conditiei umane, iar intelegerea asupra acesteia poate fi cu greu definita drept stabila, definitiva sau liniara.

Surse :

https://www.artofmanliness.com/2015/03/16/the-history-of-depression/

https://www.mentalhelp.net/articles/historical-understandings-of-depression/

https://www.historytoday.com/blog/2012/08/history-depression

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*