Istoria Depresiei – Episodul 2

In timpul Renasterii, care a inceput in Italia, in secolul al XIV-lea si s-a raspandit in toata Europa, in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, gandirea despre bolile mintale a fost caracterizata in egala masura de regres si de progres.

Pe de o parte, vanatorile de vrajitoare si executiile bolnavilor mintal erau destul de frecvente, in toata Europa. Pe de alta parte, unii medici au revenit la convingerile lui Hippocrate, afirmand ca bolile mintale sunt generate de cauze naturale si ca vrajitoarele sunt, de fapt, persoane cu probleme psihice care au nevoie de tratament. Mai mult, tratamentele pentru melancolie folosite in Grecia antica aveau sa revina in actualitate – mersul pe jos, reflectia filozofica, rugaciunea, potiunile, dormitul in hamace si laptele matern.

Semnificativ pentru Renastere este si faptul ca scriitorii si filozofii perioadei vad starile depresive prin lentila aristotelica – ca un posibil catalizator de geniu si maretie. Filozoful italian renascentist Marsilio Ficino va postula faptul ca melancolicii ajung astfel pentru ca se straduiesc sa inteleaga taina si slava lui Dumnezeu, dar isi dau seama ca ei n-au cum sa o obtină aici, pe Pamant. Cel care-i aduce la disperare este decalajul dintre potentialul lor elevat si ,,picioarele de plumb”. „Atat timp cat suntem reprezentantii lui Dumnezeu pe pamant, suntem deranjati continuu de nostalgie pentru patria cereasca“, scrie Ficino. De aceea, pentru renascentistii europeni, melancolia a devenit un semn de calitate, profunzime si complexitate intelectuala.

A fi melancolic in Europa Renasterii devine un semn de elitism. Aristocratii si scriitorii incep sa-si asume cu mandrie un dram de temperament melancolic. In literatura sau teatru, personajele ursuze si capricioase ajung sa fie la moda. Cel mai faimos dintre ei a fost, probabil, Hamlet al lui Shakespeare.

In cartea sa dedicata subiectului – Anatomia melancoliei – publicata in anul 1621, savantul englez Robert Burton contureaza istoria, cauzele si tratamentele posibile ale conditiei. Tot el subliniaza binecuvantarile creative care vin odata cu ea. Lucrare enciclopedica cu peste 1.000 de pagini, cartea descrie cauzele psihologice si sociale (cum ar fi saracia, frica si singuratatea), dar si remediile – dieta, exercitiile fizice, distragerea atentiei, calatoriile, purgativele, flebotomia, remediile din plante, casatoria, chiar si terapia prin muzica.

La inceputul Epocii Luminilor (secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea), se credea ca depresia este mostenita, o slabiciune de neschimbat legata de temperament, ceea ce ducea la ideea ca cei afectati trebuie fie evitati, fie inchisi. Ca urmare, cei mai multi bolnavi mintal ajungeau fara adapost si saraci, iar unii erau inchisi in institutii.

Medicul englez George Cheyne (secolul al XVIII-lea) va dezvolta teoria ca melancolia este cauzata de confortul si luxul in crestere generate de industrializare si propune drept tratament o dieta vegetariana spartana. Cel mai bun remediu pentru bolile mintale precum depresia este exercitiul fizic sau munca, crede Samuel Johnson, un melancolic el insusi. El afirma ca viata rurala produce oameni inimosi si robusti emotional, in timp ce viata de oras le diminuiaza rezistenta si-i face vulnerabili la depresie.

Romantismul, perioada primei jumatati a secolului al XIX-lea revigoreaza ideea ca starea de spirit intunecata erau mediul propice geniului creator si intelepciunii perceptive.

In Melancolia lui Lincoln, Joshua Wolf Shenk constata ca dispozitia melancolica a presedintelui American era „caracterizata nu numai prin mohorala, asceza si mizantropie, dar si prin reflectie profunda, perseverenta si energie mare pentru actiune”.

Poeti precum John Keats si Samuel Taylor Coleridge aveau sa scrie ode melancoliei si deprimarii. Lord Byron va numi starile lui intunecate „un dar de temut“, iar filozofi precum Schopenhauer si Kierkegaard au gasit confort si chiar placere in disperarea si anxietatea lor. Acesta din urma avea sa scrie: ,,In marea mea melancolie, am iubit viata, pentru ca am iubit melancolia mea”.

Insa renasterea melancoliei va fi de scurta durata. Progresele din biologie si psihologie din a doua jumatate a secolului al XIX-lea vor pune bazele conceptiei moderne asupra depresiei – o boala mintala care impiedica, mai degraba decat faciliteaza, manifestare autentica a sinelui.

Pihologii incep sa construiasca teoria potrivit careia melancolia este cauzata de un sistem nervos suprasolicitat. Simptome precum neliniste, letargie si deprimare vor fi semnele unui ritm tot mai mare de industrializare si tehnologizare, potrivit neurologului american George Miller Beard. El inventeaza termenul de „neurastenie“ pentru a descrie conditia generat de „excitare nervoasa“ adusa de viata moderna. Celor care manifestau primele simtome li se recomanda evitarea consumului de alcool si carne, programul prelungit si compania persoanelor toxice.

Aceasta perioada reprezinta momentul de cotitura in gandirea referitoare la natura melancoliei. Daca pana acum se credea ca aceasta este un defect al intelectului, creierului sau corpului, acum incepe sa fie privita ca o tulburare emotionala.

In anul 1895, psihiatrul german Emil Kraepelin va aduce contributii semnificative privind abordarea si tratamentul sanatatii mintale. El este primul care va separa depresia maniacala si schizofrenia si va clasifica oficial diverse tipuri de melancolie, in functie de severitatea lor. Tot el va propune, de asemenea, o baza biologica si genetica pentru „starea depresiva“ si va sustine ca tratarea melancoliei cere interventie medicala.

Tot in aceasta perioada, incet-incet, termenul ,,depresie” incepe sa fie folosit impreuna cu cel de ,,melancolie” si-l va inlocui definitiv la mijlocul secolului al XX-lea.

-VA URMA-

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*