Istoria Depresiei – Episodul 1

Depresia a fost intotdeauna o problema de sanatate a umanitatii. Bolile psihice, in general, si depresia, in particular, nu sunt deloc simple. In cazul lor, vorbim despre un amestec de genetica si mediu, despre fizic si mental, despre biologic si psihologic, despre nivelul individual si cel cultural.

Cu alte cuvinte, modul in care fiecare experimenteaza depresia si cum interpretam ceea ce ni se intampla este generat nu numai de sentimentele noastre, dar si de ceea ce cultura din care facem parte ne spune ca ar trebui sa insemne acele sentimente. Iar acest sistem de interpretare a variat considerabil in timp si spatiu si continua sa fie diferit si astăzi. Provocarea este sa stim cum se manifesta si de ce se intampla acest lucru.

Daca parcurgem retrospectiv paginile istoriei umanitatii, documentele scrise de vindecatori, filozofi, scriitori de-a lungul veacurilor indică existenta milenara a depresiei ca problema de sanatate si luptele continue si, uneori, ingenioase ale oamenilor de a gasi un tratament pentru aceasta boala.

Denumita initial ,,melancolie”, depresia apare in textele mesopotamiene antice in al doilea mileniu i.Hr. Pe atunci, toate bolile psihice erau considerate ca avand origine ,,demoniaca”, deci de ele se ocupau preotii. Prin comparatie ,,medicii” tratau leziuni fizice. Astfel, depresia era considerata o boala spirituala (sau mentala), mai degraba decat una fizica.

Referitor la cauzele melancoliei, viziunile grecilor antici si romanilor cunosc o timida evolutie. Daca literatura din perioada veche contine multe referiri la boli psihice cauzate de spirite sau demoni, cu timpul apar si referinte de natura psihologica sau biologica. Astfel, daca in secolul al V-lea I.Hr. istoricul grec Herodot scria despre un rege care a fost Innebunit de spiritele rele, iar primii babilonieni, chinezii si civilizatiile egiptene vedeau, de asemenea, bolile mintale ca o forma de posedare demonica, iar tehnicile de exorcizare (cum ar fi batai sau infometare) erau folosite ca tratamente, medicii romani si grecii timpurii considerau ca depresia este atat o boala biologica cat si una psihologica.

Pentru ei, gimnastica, masajul, dietele speciale, muzica si baile, alaturi de un amestec de extract de mac si lapte de magar au devenit remediile folosite pentru a atenua simptomele depresive.

Hippocrate, un medic grec, a sugerat ca trasaturile de personalitate si bolile mintale sunt legate de fluidele corporale, numite umori, care pot fi echilibrate sau dezechilibrate. El mentioneaza 4 astfel de umori: bila galbena, bila neagra, flegma si sangele. Hippocrate clasifica bolile mintale in categorii care au inclus mania, melancolia (depresia) si febra creierului. El credea ca melancolia este cauzata de prea multă bila neagra in splina. Pentru aceasta el folosea ca tratament urmatoarele: tehnica presupus terapeutica de a elimina sange din organism, baile, exercitiile si dieta.

Spre deosebire de Hippocrate, celebrul filozof si om de stat roman Cicero a sustinut ca melancolia este cauzată de furie violenta, frica si durere; o explicatie bazata pe dezechilibre mintale, mai degraba decat unele de natura fizica. Chiar si Hippocrate ajunge la concluzia ca bolile mintale, cum ar fi melancolia severa, au oarecum de-a face cu creierul.

In ultimii ani inainte de Hristos, influenta viziunii lui Hippocrate se estompeaza, teoria predominanta printre romanii educati fiind aceea ca bolile mintale, cum ar fi depresia, sunt cauzate de demoni si de mania zeilor. De exemplu, Cornelius Celsus (25 i.Hr.- 50 d.Hr.) recomanda infometarea, incatusarea (lanturi la picioare) si bataia ca ,,tratamente”. In schimb, medicii persani, cum ar fi Rhazes (865-925 d.Hr.), medic sef la spitalul din Bagdad, se dovedeau reprezentantii unei scoli de gandire care vedea creierul ca fiind la originea bolilor mintale si a melancoliei. Pentru el, tratamentele bolilor psihice contineau hidroterapie (bai) si primele forme de terapie comportamentala (recompense pentru comportamentul adecvat).

Este meritul lui Galen, un medic roman din secolul al II-lea, de a fi conturat teoria ca unele persoane care sufera de melancolie si alte boli mintale se nasc cu un temperament care le predispune la astfel de suferinte si ca tratamentele pot face foarte putin pentru aceste persoane.

La randul lor, filozofii stoici romani au venit cu o abordare filozofica a melancoliei si au sustinut ca tulburarile mintale si emotionale sunt cauzate de o perceptie gresita asupra propriilor experiente si situatii de viata. Acesti filozofi credeau ca modul in care sunt percepute evenimentele dezastruoase sau stresante, ar putea accentua sau reprima anxietatea (si, in consecinta, melancolia). Astfel, acestia au sustinut ca schimbarea perceptiei cognitive asupra circumstantelor de viata ar putea atenua chinul mintal.

Dupa caderea Imperiului Roman, in secolul al V-lea, gandirea stiintifica cu privire la cauzele bolilor mintale a regresat din nou. In timpul Evului Mediu, explicatiile bolilor psihice erau prin excelenta religioase. Cei mai multi oameni credeau ca oamenii bolnavi mintal sunt posedati de diavol, demoni sau vrajitoare si erau capabili sa infecteze alte persoane cu nebunia lor. ,,Tratamentele” constau in exorcizare si alte strategii barbare, cum ar fi inecul si arderea pe rug. Doar o mica minoritate de medici a continuat sa creada ca bolile mintale au drept cauza umori corporale dezechilibrate, dieta saraca sau durerea.

-VA URMA-

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*