Recenzia de Vineri: Semne bune – Terry Pratchett & Neil Gaiman

Terry Pratchett & Neil Gaiman

Terry Pratchett & Neil Gaiman

Adam Young e dulce, simpatic, adorabil, îşi iubeşte câinele şi aventurile, are trei foarte buni prieteni şi o imaginaţie debordantă. Şi, era să uit, Adam e Antihristul. Mda, puştiul ăsta care pare absolut normal la prima vedere e „Duşmanul, Distrugătorul de Regi, Îngerul Hăului Fără Fund, Fiara cea Mare numită Dragon, Prinţul Acestei Lumi, Părintele Minciunilor, Progenitura lui Satan şi Stăpânul Întunericului.” 

Sau cel puţin asta ar fi trebuit să devină dacă nu s-ar fi produs o regretabilă (sau nu)  eroare care însă va schimba soarta acestei lumi. Băiatul ar fi trebuit să ajungă în familia unui diplomat american, în locul copilului lor abia născut dar a fost încredinţat soţilor Young, un cuplu britanic banal dar iubitor iar viaţa liniştită pe care a dus-o a avut o influenţă benefică asupra lui.

     Câinele iadului, uriaş, feroce, cu ochii cât farfuriile, trimis să-l însoţească şi să-l protejeze, s-a transformat într-o „corcitură cu pedigree”, „unul dintre  câinii aceia foarte inteligenţi care pot să intre în vizuinele de iepuri şi care au o ureche caraghioasă, care pare întoarsă pe dos”, numită simplu Câine, fiindcă „un nume ca ăsta te scuteşte de multe necazuri”. Acum e înnebunit de mirosuri, căţele şi pisici şi nu-şi mai doreşte câtuşi de puţin să se întoarcă să vâneze suflete damnate.                                                                                                                

     Adam are 11 ani şi se presupune că ar trebui să aducă sfârşitul lumii, într-o sâmbătă, chiar după ora ceaiului, Raiul şi Iadul se pregătesc pentru bătălia finală iar cei Patru Motociclişti ai Apocalipsei (deh, vremurile se schimbă!) îşi primesc rând pe rând atributele-sabia, balanţa, coroana, prin bunăvoinţa unui curier International Express care trebuie să dea dovadă de exces de zel şi să moară pentru a putea transmite un mesaj celui de-al patrulea. 

     Faptul că Războiul e o femeie, că Poluarea a luat locul Molimei care „se retrăsese în 1936, bombănind împotriva penicilinei” ori că Foamea e un om de afaceri de succes care a lansat pe piaţă un produs destinat celor ce vor să piardă în greutate nu trebuie să vă schimbe părerea despre acest cvartet letal. Chiar dacă la un moment dat se rătăcesc pe drum şi sunt obligaţi să oprească şi să ceară îndrumări…

     Iminentul sfârşit nu e ceva ce Crowley, reprezentantul Iadului pe pământ, cunoscut tuturor ca şarpele acela ticălos din Geneză ori inamicul său, îngerul Aziraphale, să aştepte cu nerăbdare. Sunt aici de 6000 de ani şi a început să le placă lumea asta şi ceea ce are ea de oferit, mai ales acum, în secolul XX: mâncarea bună, cărţile, filmele, cuvintele încrucişate, muzica. În consecinţă, constatând că „au mai multe în comun cu oponentul lor imediat decât cu aliaţii lor îndepărtaţi”, îşi unesc forţele pentru a împiedica acest lucru, nici unul dintre ei nu vrea să-şi petreacă eternitatea cu o harpă ori cu o furcă în mână. Plus că nici în Iad, nici în Rai nu poţi face rost de o băutură decentă!

     Şi de-aici totul se complică la infinit, personaje bizare intră în scenă – Anathema Device, descendenta lui Agnes Nutter, o presupusă vrăjitoare care a scris o carte cu „profecii” surprinzător de corecte în ciuda ori datorită modului agramat-criptic în care sunt redactate şi Newton Pulsifer, urmaşul lui Nu-Trebuie-Să-Comiţi-Adulter Pulsifer, cel care a ars-o pe rug pe Agnes, pe lângă OZN-urile, tibetanii săpând de zor tunele, Atlantida ridicându-se din valuri, Krakenul ori pădurile amazoniene invadatoare pe care imaginaţia lui Adam, hrănită cu lecturi de un anumit gen, combinată cu puterile sale fantastice, le aduce la realitate pe bandă rulantă într-un talmeş-balmeş cu adevărat apocaliptic.

     Un geniu nebun al imaginaţiei s-a întâlnit cu un magician al cuvintelor, nu putea ieşi decât o reacţie explozivă, un roman spumos, plin de situaţii incredibile şi personaje nebuneşti  care te fac să râzi cu lacrimi, scris cu ironia şi sarcasmul muşcător pe care orice fan al lui Terry Pratchett îl cunoaşte. Aşa cum spune Clive Barker pe copertă, „Apocalipsa n-a fost nicicând mai amuzantă!”

     Cartea a apărut în 1990, (a luat premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy în 1991), la noi a fost publicată în 2008  dar mi se pare o lectură potrivită pentru aceste vremuri în care ni se anunţă câte un iminent sfârşit al lumii la fiecare două săptămâni. Mă simt însă obligată să vă dau un avertisment: Terry Pratchett dă dependenţă! Citiţi pe propria răspundere! 

P.S.: Începând cu 2019, Crowley și Aziraphale au chipurile lui David Tennant și Michael Sheen, Good Omens fiind ecranizat sub forma unei miniserii în care mai apar, printre alții, Jon Hamm, Miranda Richardson, Brian Cox.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*