Recenzia de Vineri: Roșu ca sângele – Salla Simukka

Roșu ca sângele - Salla Simukka

Roșu ca sângele - Salla Simukka

Salla Simukka – Roșu ca sângele – (trilogia Albă ca Zăpada #1)
Titlul original: Punainen kuin veri (Lumikki Andersson #1)
Traducerea: Sigrid Crăsnean
An apariție: 2013
Editura: Trei
Colectia: Young Fiction
Nr. pagini: 232
Cotație Goodreads: 3.42
Rating personal al cărţii: 3/5*


A fost odată ca niciodată o tipă care se pricepea foarte bine să împrăștie firimituri pe cărare, mai bine decât Hansel și Gretel, oricum. Dar ăsta nu e un basm, sunt primele idei care mi-au venit în minte în timp ce citeam Roșu ca sângele

    Aveam așteptări mari în legătură cu Roșu ca sângele și-au tot crescut până când, în sfârșit, a apărut și al treilea volum al trilogiei. N-am vrut s-o citesc înainte ca seria să fie completă, am eu o fixație legată de asta…

    Acum am terminat-o și sunt dezamăgită. Nu mult. Un pic. Nu-i vina autoarei. E a mea, fiindcă nu-s adolescentă și-l citisem pe Lee Child înainte. 

    Lumikki e o fată „obișnuită”, în sensul că n-are superputeri, nu-i vrăjitoare, vampir, înger, vârcolac, iar prin arborele ei genealogic n-a poposit niciun zeu, ceea ce a fost revigorant, prea multă magie devine redundantă după o vreme; toți autorii par să se afle într-o adevărată cursă a înarmărilor, încercând, fiecare, să-și doteze eroii cu cele mai neobișnuite și letale trăsături. 

    Pe de altă parte, nu-i nimic banal la adolescenta aceasta, chiar dacă, la prima vedere, se încadrează în fauna obișnuită a liceelor, într-o categorie vulnerabilă: tocilara, ciudata, tipa  nepopulară, care nu se îmbracă după ultima modă, nu se integrează și nu face parte din nicio gașcă.

„Lumikki Andersson. O finlandezo-suedeză din Riihimäki.

Cea care avea o opinie cântărită despre fiecare lucru.

Cea care lua note maxime și la fizică, și la filosofie.

Cea care jucase rolul Ofeliei atât de bine, încât vreo doi profesori s-au enervat, restul fiind emoționați.

Care nu lua parte la niciun eveniment al școlii.

Care mânca mereu singură, dar nu părea niciodată singuratică.

Ea era o bucată străină din puzzle, care nu avea locul său, dar putea pe loc să se potrivească în orice poziție.

Ea nu era precum ceilalți. Ea era exact ca ei.”

    Dar Lumikki are o poveste, un trecut care a lăsat urme, secrete și amintiri urâte, a suferit, a fost abuzată, experiențele au maturizat-o, au transformat-o, au făcut-o atentă, prudentă și chiar mai periculoasă decât ai crede. Deși n-a urmat cursurile vreunei academii secrete de superspioni adolescenți, e o combinație fascinantă între  Lisbeth Salander, Hercule Poirot („Sunt copilul secret al lui Hercule Poirot și al lui Lisbeth Salander”)  și Rambo. La urma urmei, liceul poate fi o junglă și, pentru a supraviețui, trebuie să-ți dezvolți niște abilități.

    Adolescenții sunt în general mai conștienți de ei înșiși decât de ceilalți, absorbiți de propriile probleme pe care adulții nu par să le înțeleagă, Lumikki însă e un bun observator, e inteligentă, dă dovadă de o cunoaștere profundă a psihicului uman și poate anticipa ce vor crede ori vor face oamenii, știe cum să se camufleze în mulțime,  cum să reacționeze în anumite situații și poate evalua o situație foarte rapid, doar pe baza simțurilor obișnuite, în special mirosul.  

„Mirosea a trandafiri și a parfum scump. Lumikki nu folosea parfum, însă nasul ei era obișnuit să deosebească diferitele mirosuri. Își dezvoltase un simț excelent. O dată, se întâmplase să identifice o persoană de la distanță doar simțindu-i parfumul, iar asta îi dăduse câteva secunde în plus să scape.” 

    În ciuda dorinței de a rămâne doar un simplu observator, ajunge să fie implicată într-o poveste periculoasă, care, mea culpa, nu mi s-a părut suficient de spectaculoasă pe cât aș fi vrut. Probabil am citit prea multe thrillere și am devenit pretențioasă ori comparația cu Lara Croft de pe copertă m-a indus în eroare. De fapt, o anumită scenă de la sfârșitul cărții, implicând niște pantofi cu tocuri cui și un zid înalt, m-a dus cu gândul mai degrabă la filmul La femme Nikita, iar comparația mea nu e gratuită, Lumikki se adaptează ușor la situațiile neprevăzute, are reacții rapide în condiții de stres și ia decizii corecte în momente de tensiune maximă, asemenea asasinului profesionist din filmul lui Besson.   

                     Sursa foto: themoviedb.org        

    Chiar dacă povestea în sine nu m-a dat pe spate, mi-a plăcut modul în care a fost spusă. Cum ziceam la începutul recenziei, autoarea se pricepe să dozeze misterul, împrăștie mici fragmente din trecutul eroinei, având grijă să nu ofere prea mult dintr-o dată, ca și cum ar arunca firimituri pe cărare, semințe din care va răsări și va crește curiozitatea, asigurându-se că o urmezi neabătut.

    Fără magie dar atmosfera de basm există, poveștile copilăriei își întretaie planurile și nu doar Albă ca Zăpada intră în cadru, Scufița Roșie, Cenușăreasa, Crăiasa Zăpezii sunt și ele amintite/sugerate în treacăt  iar Salla Simukka intensifică senzația de fantastic obsedându-te cu leit-motivul basmelor:  

„A fost odată o fată căreia nu-i era frică. […]

A fost odată o fată care a învățat să se teamă.

Poveștile nu încep astfel. Astfel încep alte povești, mai întunecate.”

„A fost odată ca niciodată o noapte care nu s-a sfârșit nicicând.”

„A fost odată o cheie mică ce se potrivea în orice lacăt. 

Poveștile nu încep astfel. Astfel încep alte povești, mai vesele.”

    În plus, autoarea a creat un personaj credibil, perfect echilibrat, care te cucerește cu fragilitatea ei și te impresionează cu tăria de care dă dovadă, fără să devină vreo clipă enervantă, ceea ce, vă rog să mă credeți, este un mare plus, din punctul meu de vedere. Are mistere și profunzimi, lumini și umbre, asperități și locuri vulnerabile, trece de hârtie, e cât se poate de reală.
    Per total, o carte bună, nu atât de grozavă încât să-mi doresc s-o recitesc vreodată dar suficient de interesantă încât s-o recomand celor din categoria de vârstă potrivită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*