Recenzia de Vineri: De ce fierbe copilul în mămăligă – Aglaja Veteranyi

De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veteranyi

De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veteranyi

Aglaja Veteranyi – De ce fierbe copilul în mămăligă
Titlul original: Warum das Kind in der Polenta kocht
Traducerea: Nora Iuga
An apariție: 2016
Editura: Polirom Colectie: TOP10+
Nr. pagini: 184
Cotație Goodreads: 4
Rating personal al cărţii: 4.5/5


Viaţa sub cupola circului nu-i chiar atât de  strălucitoare cum pare la prima vedere: sudoare şi sânge, antrenamente draconice şi accidentări („Nu am să aparţin circului înainte de a mă fi rănit cum se cade.”), plus teama permanentă că următorul pas greşit ar putea să-ţi aducă moartea.

    E şi mai greu când ai fugit din România comunistă şi eşti sfâşiat între încântarea de a te afla într-o lume liberă, unde, printre altele, poţi avea tot ce-ţi doreşti fără să stai la cozi interminabile şi dorul de casă, de cei dragi, dublat de regretul că le-ai provocat necazuri prin fuga ta. Şi ce libertate poate fi asta, când zidurile închisorii îţi cresc pe dinăuntru iar climatul de frică şi suspiciune din ţară ţi-a distrus pentru totdeauna încrederea în oameni, astfel încât fiecare conaţional întâlnit pe acolo îţi pare un securist, un delator, un spion?

    În această situaţie se află circarii din carte, o familie dezrădăcinată, mereu pe drumuri, care-şi poartă cu ei obiceiurile şi superstiţiile ca pe un bagaj supradimensionat, o familie disfuncţională ducând o existenţă sordidă, promiscuă, plină de compromisuri, abuzuri, minciuni, resentimente şi scandaluri.

    Povestea ar fi fost probabil la fel de interesantă şi dacă ar fi fost narată într-un mod convenţional, alegerea autoarei  îi conferă însă unicitate. Fraze scurte, enunţuri uneori telegrafice se înşiruie asemenea unor versuri albe, impresie întărită de faptul că unele pagini conţin doar o propoziţie ori un singur cuvânt. Unele fragmente pot fi citite ca nişte poezii de sine-stătătoare:

„Sunt obişnuită să-mi aranjez camera în aşa fel încât să mă simt bine.

Nu trebuie decât să-mi pun baticul albastru pe un scaun.

Asta e marea.

Întotdeauna am marea lângă pat.

Nu trebuie decât să mă dau jos din pat şi pot să înot.

În marea mea nu e nevoie să ştii să înoţi ca să înoţi.”

    Combinând lirismul, tragicomicul şi absurdul, cartea pare un jurnal în care sunt consemnate (uneori cu o seninătate tulburătoare) gânduri şi întâmplări – scene zilnice, unele mai banale, altele greu de crezut şi de digerat, în care se fac afirmaţii de tot felul, de la cele ridicole şi amuzante până la cele de o profunzime zguduitoare, se pun întrebări fundamentale cu o voce mică şi se găsesc răspunsuri aparent naive şi fantasmagorice, zămislite de o imaginaţie debordantă ţinută în bezna ignoranţei.

„Oare Dumnezeu vorbeşte limbi străine?

Poate să se înţeleagă cu străinii?

Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?”

    La început am avut impresia că eroina e o fetiţă maturizată înainte de vreme, am fost surprinsă când am văzut că are 13 ani; n-a fost niciodată la şcoală, vede lumea cu ochi de primitiv şi-şi creează, de frică, mitologii complicate.”Teama e cea dintâi creatoare de zei din lume” spunea Petronius; în cazul ei, zeitatea supremă, ori antidotul spaimei,  e copilul care fierbe în mămăligă, a cărui poveste, asemenea unui organism mutant, capătă forme din ce în ce mai aberante pe măsură ce încercările prin care trec membrii familiei devin din ce în ce mai neplăcute. 

    E un amestec de inocenţă, candoare, viclenie şi cruzime în fetiţa aceasta care pare să considere drept normale fapte care te revoltă şi te oripilează. Văzută prin ochii ei, lumea are ceva din Iadul zugrăvit pe pereţii bisericilor de la ţară; faptul că pictura e naivă şi nu respectă raportul de aur nu face imaginea mai puţin înfiorătoare.

    Interesantă carte, nu va fi pe gustul tuturor, cu siguranţă, însă, oricât de cinici aţi fi, indiferenţi nu veţi putea rămâne chiar dacă nu vă va plăcea povestea în sine. Pe mine m-a impresionat, m-a amuzat pe alocuri, m-a înduioşat , m-a revoltat şi, spre final, m-a făcut să mă simt puţin murdară…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*