Recenzia de vineri: Clubul Dumas – Arturo Pérez-Reverte

Clubul-Dumas-Arturo Pérez-Reverte

Clubul-Dumas-Arturo Pérez-Reverte

Rar mi-a mai fost dat să citesc un roman atât de dens, plin de amănunte şi întâmplări anecdotice legate de Dumas ori alţi autori de romane populare (romanele de aventuri, capă şi spadă şi nu numai, apărute în secolul al XIX-lea în foileton), înţesat de date despre persoanele reale aflate la originea unor celebre personaje literare, citate, informaţii din sfera bibliofiliei, cu termenii de rigoare (in-folio, signaturi, intonsus, elzevire, colontitlu etc.), îmbogăţit cu reproduceri după gravuri medievale şi ilustraţii din amintitele romane, fiecare având rolul ei în firul narativ.

    Eroul, Lucas Corso, „un vagabond erudit şi urban care îşi duce toată bocceluţa cu catrafuse în căptuşeala pardesiului”, un mercenar al bibliofiliei, un vânător de cărţi rare, e un amestec de Marlowe şi Robert Langdon, eroul lui Dan Brown. Iar când spun Marlowe mă refer de fapt la toţi detectivii de modă veche, duri, cinici, hârşâiţi, lupi singuratici fără trecut şi fără legături emoţionale. Chiar dacă el e cameleonic şi cel mai adesea arată ca un tip stângaci, timid, amabil, zăpăcit asemenea unui profesor distrat-probabil din cauza ochelarilor-cu surâsuri strâmbe şi jumătăţi de zâmbet care îl transformă într-un căţeluş inofensiv pe care toată lumea îl simpatizează pe loc şi vrea să-l adopte.

    Clienţii lui, bogaţi şi excentrici, „aristocraţi ai incunabilului”, „şacali ai lui Gutenberg, peşti piranha ai târgurilor de cărţi, lipitori ai licitaţiilor”, sunt bibliofili, adeseori „bibliopaţi”, obsedaţi de câte un titlu obscur şi rarisim, „capabili să-şi vândă mama pentru o ediţie princeps” şi uneori chiar să ucidă; printre ei, Varo Borja, cel mai important librar din Spania, un specialist recunoscut în demonologie, cu o fixaţie nesănătoasă pentru o carte blestemată, De Umbrarum Regni Novem Portis, Cele Nouă Porţi ale Împărăţiei Întunericului, sub titlul acesta atractiv ca de roman fantasy ascunzându-se de fapt un manual de invocare a Diavolului. Tipograful care a avut curajul s-o tipărească în 1666, Aristide Torchia, a plătit cu viaţa această îndrăzneală, fiind ars pe rug de Inchiziţie.

    Deşi deţine această carte, librarul are nevoie de Corso pentru a determina care dintre cele trei exemplare existente în lume este originalul, din actele procesului lui Torchia cunoscându-se faptul că doar unul singur supravieţuise furiei Bisericii Catolice.

„-Verifică. Investighează Cele Nouă Porţi ca pe o crimă. Caută urme, compară fiecare pagină, fiece ilustraţie, hârtia, legătura…Mergi înapoi către izvoare, ca să afli originea exemplarului meu. Apoi, la Sintra şi Paris, procedează la fel cu celelalte două.”

    O altă misiune vine din partea unui amic librar-Lucas nu prea are prieteni, doar „aliaţi necondiţionaţi”-Flavio La Ponte, care, în împrejurări destul de ciudate, a primit un capitol din manuscrisul original al Celor trei muschetari, Vinul de Anjou. Corso trebuie să verifice autenticitatea acestuia dar, surprinzător, la un moment dat, are impresia că cele două probleme sunt legate între ele, interconectate asemenea unor piese dintr-un  puzzle uriaş cu implicaţii greu de evaluat la prima vedere.

    În pelerinajul acesta prin Portugalia, Franţa şi Spania, Corso are parte de un aliat neaşteptat, o tânără misterioasă, graţioasă ca un efeb, aparent fragilă, de-o frumuseţe neobişnuită, care îşi spune Irene Adler.

„-Mă tem de caii de lemn, de ginul ieftin şi de fetele frumoase. Mai ales dacă vin cu daruri. Şi dacă folosesc numele femeii care l-a învins pe Sherlock Holmes.” 

    Toată povestea devine şi mai stranie când îşi dă seama că este urmărit de un tip care seamănă frapant cu Rochefort, duşmanul muschetarilor; culmea ironiei, omul cu cicatrice fumează trabucuri Monte Cristo! Paralelismele evidente între acţiunea cărţii lui Dumas şi ceea ce i se întâmplă devin stresante, în plus, celelalte două exemplare ale cărţii interzise sunt distruse iar proprietarii lor ucişi la scurtă vreme după ce vorbise cu ei, ficţiunea şi realitatea par să-şi încalce teritoriile iar Corso începe să se îndoiască de calitatea sa de persoană reală, întrebându-se dacă nu cumva e doar un personaj pe care Autorul îl pune în situaţii incredibile, într-un scenariu de necrezut, pe care niciun poliţist care se respectă nu l-ar lua în serios.

„-De ce nu mergem la poliţie?

-Ca să le spun ce?…Că Milady şi Rochefort, agenţii cardinalului Richelieu, ne-au furat un capitol din Cei trei muschetari şi o carte pentru invocarea lui Lucifer? Că diavolul s-a îndrăgostit de mine, întrupându-se într-o fată de douăzeci de ani care mi-a devenit bodyguard?…Zi-mi ce-ai face dac-ai fi comisarul Maigret şi eu ţi-aş veni cu pătărania asta?

-Te-aş pune să sufli într-un alcoolmetru, presupun.” 

    Lumea bibliofiliei, nu foarte cunoscută cititorilor obişnuiţi, capătă în Clubul Dumas un aer aventuros iar vânarea unei cărţi malefice devine o odisee demnă de Indiana Jones plecat în căutarea Chivotului Legii. Normal că nu putea scăpa de la ecranizare; filmul se numeşte A noua poartă (The Ninth Gate), regizor: Roman Polanski, actori: Johnny Depp, Emmanuelle Seigner, Lena Olin, Frank Langella. Am fost încântată că nu l-am văzut înainte şi nici n-am de gând s-o fac, mă îndoiesc sincer că au reuşit să valorifice cum trebuie potenţialul acestei cărţi la fel de plină de mistere, aventuri şi umor ca romanele cărora le face o adâncă reverenţă şi la fel de erudită precum tipăriturile medievale evocate.

    Nu cred c-am mai zăbovit atât la o carte de dimensiunea asta, a trebuit să fac pauze dese pentru a digera şi asimila avalanşa de informaţii, pentru a evalua implicaţiile conexiunilor incredibile, pentru a elabora teorii ale conspiraţiei. Mi s-a părut fascinantă încă de la început, are ceva din Numele trandafirului dar şi din Codul lui DaVinci, iar călătoria aceasta prin culisele literaturii e cu atât mai interesantă cu cât fiecare capitol are drept motto un citat sugestiv din romanele de aventuri care mi-au încântat adolescenţa- Cei trei muschetari, Contele de Monte Cristo, Vicontele de Bragelonne, Misterele Parisului, Cavalerii Pardaillan, Cocoşatul, Arsène Lupin, Rocambole, Fantomâs, Crimele din Rue Morgue, Scaramouche-romane populare cărora Arturo Pérez-Reverte  le aduce astfel un omagiu. 

Dacă m-aş lăsa dusă de val, aş putea cita aproape 40% din carte, atât de interesante mi s-au părut dialogurile, descrierile, deducţiile şi reflecţiile eroului ori credo-urile celor câţiva împătimiţi ai cărţilor întâlniţi pe drum dar probabil v-aş agasa cumplit iar recenzia asta deja a devenit prea lungă şi prea alambicată. Concluzia (una dintre ele)? Cărţile „sunt oglinzi după chipul şi asemănarea celor ce le-au scris. Reflectă preocupări, mistere, vieţi, morţi…” Uneori trebuie să păstrezi distanţa şi să nu te laşi absorbit în lumea lor, dincolo s-ar putea să fie ceva mai periculos decât Iepurele de Martie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*