Recenzia de Vineri: Căzuți din cer – Ray Loriga

Recenzia de Vineri: Căzuți din cer – Ray Loriga

Căzuți din cer – Ray Loriga

Era frumos ca un zeu, conducea ca un demon, citea enorm, avea suflet de poet… Şi a ucis doi oameni. Mass-media l-a numit Îngerul morţii.

Nimeni nu ştie de ce a făcut-o şi nici nu-i interesează, toţi vor o bucăţică din el, cele 15 minute de faimă ori audienţe până la stele şi ce poate fi mai fascinant decât un criminal adolescent?

A fugit cu o maşină furată în care se afla şi fiica proprietarului; s-a spus că a răpit-o, în realitate puştoaica a refuzat să coboare fiindcă s-a îndrăgostit fulgerător de frumuseţea lui şi de ideea goanei disperate cu poliţia pe urme, atât de glorificată în filme. Bineînţeles, n-a durat, nici povestea de dragoste, nici fuga lor nebună pe şosele, nici frenezia mediatică din timpul evenimentelor ori de după finalul previzibil.

„Era calm, aşezat la volan, liniştit, imobil, se vedea că i se rupea fix în paişpe de toţi kilometrii care treceau pe sub roţi.

La urma urmelor nu avea unde să meargă şi nici nu voia să ajungă undeva.”

Povestea e reconstituită şi narată de fratele mai mic al eroului anonim, nevoit să îndure asaltul păsărilor de pradă din mass-media, interogatoriile poliţiştilor, lumina reflectoarelor sub care mama lor înfloreşte de-a dreptul ori suspiciunile opiniei publice care pare să creadă că fratele unui „natural born killer” nu poate fi decât un viitor criminal în serie. ”Era ca-n faza aia în care, într-o casă cu două pisici, una tocmai a mâncat canarul. Eu eram cealaltă pisică. Iar lumea e plină de canari.”

Capitolele par interşanjabile, nu respectă ordinea evenimentelor, povestea pendulează înainte şi înapoi în timp, ştim finalul încă de la primele rânduri dar asta nu ştirbeşte cu nimic fascinaţia pe care cartea o exercită asupra cititorului.

Roman cu şi despre adolescenţi, scurt, intens, cinematografic, macabru pe alocuri, umor negru din plin.

„-Păi, nişte băieţi fără tată. Nu-şi lua ochii de la mine. A spus treaba asta cu tatăl uitându-se la mine. De parcă ar fi spus, doamnă, ăsta e următorul, dacă vreţi, vi-l omor eu şi ştim o treabă”.

Dacă ar fi un film, ar fi un road movie, cu un soundtrack de nota 10: Nirvana, Hendrix, Lennon, James Brown. Aş fi pus pariu că romanul e creaţia cuiva până în 30 de ani…şi am avut dreptate, Ray Loriga, născut în 1967, l-a scris în 1993.

„-Ascultă, piciule…nu mai am fise…citeşte mult şi dă-ţi cizmele cu cremă şi să nu crezi că tot ce fac e rău…

-S-a făcut.

-Şi nici să nu crezi că tot ce fac e bine…poate că e doar un mod nou şi mai spectaculos de a greşi.

-Şi-acum unde te duci?

-La mare. Ştii ce spunea Joyce? Că un dig este un pod frustrat.”  

Gândul te duce la un Jesse James visător care nu-şi găsea locul în lumea asta şi a hotărât să iasă din ea într-un mod spectaculos, la o oră de maximă audienţă, angajându-se într-un ultim stand-off  împotriva tuturor.

Poate că în final motivaţia lui nu-i suficient de puternică pentru a-i justifica faptele iar aura cărţii e dată doar de vârsta lui, de asociaţiile pe care cititorul le face cu alte romane şi filme înrudite ori de stilul lui Loriga pe care nu degeaba New York Times îl numeşte „starul rock al literaturii europene”. Dar, chiar dacă nu-l consider cel mai bun roman citit anul acesta, Căzuţi din cer a fost cu siguranţă o experienţă de neuitat. 

Pentru cei interesați, cartea a fost ecranizată în 1997, regizor fiind chiar autorul, sub titlul La pistola de mi hermano; din distribuție fac parte, printre alții, Anna Galiena și Viggo Mortensen.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*