Cele mai importante 10 invenții din istoria omenirii

Oamenii, cu ingeniozitatea lor, au ajuns sa cucerească și spațiul, drumul nu a fost ușor. Începând cu prima piatră ridicată de pe jos și transformată în unealtă s-au deschis niște orizonturi nelimitate, progresul a crescut exponențial. De la „piatra primordială” am ajuns astăzi să trimitem sonde în spațiu și vehicule pe Marte. Mai jos vă prezint o listă cu cele mai importante descoperiri ale omenirii.

Roata.wheel-376231_960_720

O roată este un dispozitiv circular cu spițe sau plin care poate fi rotit în jurul propriei sale axe. Roata poate transmite o forță prin efectuarea de lucru mecanic, caz în care ia naștere mărimea fizică numită moment cinetic, ambele fiind forme (teoretice) de transmitere a energiei mecanice. Un ansamblu mecanic format dintr-o roată și un ax solidar acesteia se pot roti cu pierderi mai mici datorate frecării, favorizând și ușurând totodată mișcarea liniară prin transformarea acesteia într-una circulară. Exemplele cele mai comune se găsesc la vehiculele destinate transporturilor pe uscat. Deasemeni roata are, ca organ de mașină, o largă utilizare in construcția mecanismelor și utilajelor mecanice. Termenul „roată” poate fi folosit și în sens mult mai general, fiind dat la diferite obiecte care se pot roti sau care doar au formă circulară, de roată.

Cuvântul din limba română care desemnează roata provine din latinescul rota, despre care se crede că este originar din cuvântul proto-indo-european *rotā-, forma extinsă a rădăcinii *ret-, care semnifică „a se roti/învârti”.

În mod notabil nu există roți macroscopice în animale sau plante, deși multe animale terestre (se) pot rula aidoma unei roți, dar roți microscopice există în natură, așa cum sunt cele din ATP synthase[2] și bacteriile flagellum.[3]

Care de război folosite în Bătălia oraşului sumerian Ur (circa 2.600 î.Hr.)

Există foarte multe opinii care consideră roata una dintre cele mai vechi și importante invenții care își are originea în anticul Sumer în Mesopotamia ulterioară acestuia (acum circa 7.000 de ani), în forma inițială de roată a olarului. Invenția roții s-a propagat spre zona unde astăzi se găsesc Pakistan și India, în timpul mileniul al III-lea î.e.n., fiind folosită de locuitorii a ceea ce numim civilizația Văii fluviului Indus. În partea nordică a Caucazului au fost descoperite mai multe morminte, datând din jurul datei de 3.700 î.e.n., în care s-au găsit oameni îngropați în vehicule cu roți, cu o axă. Cea mai veche reprezentare a unui vehicul cu patru roți și două axe a fost descoperită în Polonia, fiind datată aproximativ acum 5.500 de ani.

În spațiul european, roata începe să fie folosită prin 4.000 î.Hr. Extinderea acesteiai este conditionata de construirea unor drumuri pe care vehiculele cu roti sa poata fi folosite pe distante lungi.

Roata stă la baza unor altor invenții ulterioare ca: roata de moară, elicea, motorul cu reacție, turbina ș.a.

Cuiul. metal-950169_960_720

Din vremuri străvechi, omul folosește cuiul. Inițial, materia primă pentru confecționarea acestora era lemnul. Atunci oamenii încă nu îmblânziseră metalul — o materie primă scumpă şi rară. Omul nu dispunea de tehnologiile de procesare şi nici de instrumentele necesare pentru prelucrarea metalului, în timp ce tehnologiile de prelucrare a lemnului erau cunoscute şi, de asemenea, erau accesibile instrumentele necesare. Cuiele primeau un nume în funcţie de domeniul în care erau utilizate. Astfel, cuiele de lemn, folosite în construcţia navelor fluviale se numeau de barcă, iar cele folosite la vasele maritime — cuie de corabie. Existau chiar şi cuie din lemn folosite în cizmărie!

În funcţie de destinaţia cuielor, acestea erau confecţionate din diferite specii de copac. Astfel, cuiele de corabie, folosite la construcția vaselor maritime, unde se cere o siguranță sporită a fixării, erau confecţionate din cele mai dure specii: pin, stejar, salcâm şi arţar. Cuiele erau, mai întâi cioplite, iar apoi erau prelucrate cu bitum, pentru a le lungi durata de exploatare. Chiar şi așa însă, cuiele nu țineau mult: elementele de fixare din lemn se uscau şi se deformau.

În epoca asimilării generale a metalului, au devenit populare cuiele forjate şi turnate, iar până la finalul secolului 19, cuiele metalice erau confecționate în fierării şi în ateliere, manual.

Ușor-uşor, având o productivitate scăzută, tehnologia de fabricare a cuielor prin metoda forjării a dispărut, odată cu apariţia sârmei metalice.

Sârma metalică de diverse diametre a permis lărgirea cu rapiditate a gamei de cuie ca dimensiuni, forme şi destinație.

Apariţia sârmei a mai fost şi un argument fundamental pentru a crea strunguri automate de cuie, care au schimbat esențial tehnologia de fabricare a cuielor, amplificând productivitatea şi caracterul muncii lucrătorilor. În automatele de cuie, cuiul este fabricat prin forjare la rece, după care e acoperit cu zinc sau cupru, ceea ce-l protejează împotriva ruginei şi mărește termenul de exploatare a construcției.

Gama de cuie îi permite utilizatorului să aleagă cu exactitate ceea de ce are nevoie.

De exemplu:

Cuiele de construcții sau cele universale se folosesc pentru cele mai diverse tipuri de lucrări de finisare; cuiele de finisare sunt folosite la confecţionarea mobilei şi a altor lucrări de tâmplărie, pentru că au floarea foarte mică, ca să nu fie vizibile; cuiele de acoperișe folosesc la acoperirea cu material moale a acoperişului, floarea mare a acestora susţine materialul subţire şi îl protejează contra ruperilor în locurile de fixare, cuiele spiralate sunt folosite la asamblarea plăcilor, forma spiralată împiedicând ieşirea acestora din orificiu.

Am văzut, așadar, că un cui nu este o simplă bucată de sârmă ci e un articol cu o întreagă istorie în spate.

Busola.compass-1031466_960_720

Busola sau compasul (italiană: com-pasus) este un instrument de navigație utilizat pentru determinarea direcției relativ la polii magnetici ai Pământului. Cadranul busolei prezintă Polul Nord și Polul Sud magnetic, precum și direcțiile intermediare.

Egiptenii au descoperit pentru prima dată busola. Busola sau acul magnetic a fost deja cunoscut în timpul împăraților din China. Pe atunci busola consta dintr-o piatră magnetică legată de un fir de ață pentru a se putea roti liber. Mai târziu apar formele de busole mai specializate. În Perioada Marilor descoperiri geografice portughezii au perfecționat busola.

Alexander Neckam un savant englez menționează busola pentru prima oară prin secolul XII în Europa, fiind adusă în anul 1190 de arabi. Forma busolei de azi este menționată prin secolul al XIII-lea probabil de un navigator italian din Amalfi, unde în port se găsește statuia lui Flavio Gioia, declarat „descoperitor al busolei”.

Presa de imprimare.Korean_moveable_typeset_form_1447

Germanul Johannes Gutenberg este considerat în general inventatorul presei de tipar, precum şi al îmbunătăţirilor ce au favorizat dezvoltarea tipografiei: matrici ajustabile şi compartimentate, precum şi folosirea plumbului pentru confecţionarea unor caractere rezistente, identice şi în serie mare. Dar cine a fost Gutenberg? Ce ştim despre el?

Johannes Gutenberg

Johannes Gensfleisch, cunoscut sub numele de Gutenberg, după o mică proprietate la ţară a familiei sale, s-a născut la Mainz, într-o familie    înstărită, care juca un rol de seamă în micul oraş de pe Rin. După o copilărie despre care nu ştim mare lucru, dar despre care putem presupune că a fost relativ lipsită de griji, odată ajuns la vârsta adolescenţei, Gutenberg a trebuit să asiste la confruntările civile din oraşul său natal între vechile familii patriciene şi breslele meşteşugăreşti în ascensiune. Tatăl său, Friele Gensfleisch, a trebuit să plece în exil între anii 1411-1413. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu tânărul Johannes Gutenberg în anul 1428, când a trebuit să se refugieze la Strasbourg. Aici, Gutenberg, a cărui familie fusese implicată la Mainz în emisiunile monetare locale, a intrat în rândurile breslei meşterilor care prelucrau metalele. Câţiva ani mai târziu, probabil prin 1444, în urma morţii fratelui său, Gutenberg s-a întors la Mainz, unde îşi continuă experimentele tehnice, pe care le orientează ferm în direcţia tipăririi unor texte scrise.

De fapt, care erau dificultăţile pe care trebuia să le surmonteze cel care dorea să tipărească scrieri de mai mari dimensiuni? Metodele de imprimare utilizate până la Gutenberg foloseau o matriţă compactă pentru fiecare imprimare; cel mult se ştanţau unele casete distincte pentru textele care însoţeau ilustraţiile gravate. În felul acesta însă, îndreptarea erorilor presupunea refacerea întregii matriţe, iar posibilităţile de adaptare şi refolosire a materialelor erau nule. De aceea Gutenberg a avut ideea de a folosi caractere mobile, reprezentând fiecare câte o literă sau un semn grafic. Culesul textelor nu era dificil în sine, cu atât mai mult cu cât Gutenberg a introdus casetele de litere, fiecare literă având câte un compartiment propriu. Problemele cele mari apăreau la alinierea literelor pe rânduri şi la calcularea lungimii rândurilor, astfel încât acestea să fie aliniate frumos atât la dreapta, cât si la stânga.

Astăzi este imposibil să reconstituim exact ordinea în care Gutenberg a rezolvat toate aceste probleme tehnice. Ceea ce putem doar presupune este că în momentul întoarcerii la Mainz el era destul de avansat în găsirea solutiilor, pentru că doar un an mai târziu, în 1445, el tipăreşte un fragment din Cartea Sibilelor, de fapt o poezie germană din secolul al XIV-lea. Că era doar o încercare este limpede şi după forma încă rudimentară a literelor folosite. Urmează fragmente din gramatica lui Aelius Donatus, apoi un calendar astronomic pe anul 1448, o bulă papală contra otomanilor şi chiar formulare pentru indulgenţe din anul 1454, lucrări de mici dimensiuni, care permit să urmărim ameliorarea treptată a formei literelor şi perfecţionarea tehnicii tipografice. În acest timp, Gutenberg avea însă un mare proiect, menit să impună categoric în ochii contemporanilor superioritatea noii tehnici faţă de mai vechiul meşteşug al copierii manuale a manuscriselor. Este vorba despre editarea Bibliei, cartea fundamentală a Creştinătăţii. Biblia este însă un text de dimensiuni apreciabile, a carui culegere lua timp mult şi cerea mari cantităţi de materiale. Cum resursele finanaciare ale lui Gutenberg nu ajungeau pentru aceasta, în 1448 el a contractat un prim împrumut de 180 de florini renani, garantat de o rudă a sa, Arnoldt Gelthus. Împrumutul s-a dovedit însă neîndestulător. A fost urmat în 1450 şi 1452 de alte două de câte 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului, pe care a trebuit în schimb să-l ia ca asociat în afacerea sa. Sumele erau deja uriaşe, dacă avem în vedere că o proprietate funciară de 150 pogoane lângă Mainz valora în acea vreme circa 400 de florini renani. Banii obţinuţi de la Fust i-au îngăduit lui Gutenberg să-şi ducă proiectul aproape până la capăt. Aproape până la capăt, pentru că atunci când marea operă era aproape gata, în noiembrie 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă şi solicită rambursarea banilor. Cum Gutenberg nu dispunea de banii necesari, este silit să-i cedeze lui Fust partea sa din asociaţia de tipărire a Bibliei. Fust preia întreaga afacere şi ajutat de Peter Schöffer, care fusese calfa lui Gutenberg, duce la bun sfârşit tipărirea Bibliei cu 42 de rânduri, cândva înainte de august 1456.

Gutenberg şi presa de tipar

Biblia cu 42 de rânduri” este cu adevărat o bijuterie a artei tipografice. Ea cuprinde 2 volume de mari dimensiuni (in folio), cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2 500 000 de semne tipografice. Culegerea şi punerea în pagină sunt deosebit de îngrijite, forma literelor elegantă, corectitudinea tipografică desăvârşită, astfel încât ea putea rivaliza din punct de vedere calitativ cu cele mai pretenţioase manuscrise ale vremii. Într-un fel, tocmai această perfecţiune monumentală a fost cea care l-a pierdut pe Gutenberg. Ea a prelungit durata tipăririi şi a mărit costurile, făcând ca un exemplar tipărit să fie aproape la fel de scump ca unul manuscris. În acelaşi timp, desfacerea pe piaţă a celor 200 de exemplare, tipărite unele pe hârtie şi altele pe pergament, şi care costau foarte mult, nu era o operaţiune simplă şi rapidă.

După această experienţă frustrantă, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică. El izbutise să păstreze poansoanele pentru mai vechile tipuri de litere, cu care a tipărit în serviciul lui Konrad Humery, sindic din Mainz şi vechi cunoscut al său, o nouă ediţie a Bibliei (Biblia cu 36 de rândurirealizată în 1458-1460), precum şi un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Balbus de Janua din 1286. În 1462 activitatea sa tipografică a fost întreruptă de cucerirea brutală a Mainz-ului de catre nou-numitul arhiepiscop, Adolf de Nassau. Exilat temporar împreună cu un mare număr de alţi cetăţeni, Gutenberg a primit totuşi permisiunea să se reîntoarcă la Mainz. În 1465 a fost acceptat printre curtenii arhiepiscopului, primind şi o pensie care l-a ferit de griji materiale în ultimii săi ani de viaţă. A murit la 3 februarie 1468 la Mainz.

Procesul din 1455, când Gutenberg a fost deposedat de prima sa tipografie şi de marea sa operă, ”Biblia cu 42 de rânduri”, a însemnat totodată eşecul oricărei încercări de a păstra monopolul noii invenţii. Johannes Fust, ajutat de Peter Schöffer, care i-a devenit şi ginere, a continuat activitatea în vechiul atelier al lui Gutenberg, orientându-se rapid spre scrieri mai mici şi cu utilitate practică indiscutabilă. Arta tipografică s-a răspândit rapid şi în afara Mainz-ului. Mai întâi la Strasbourg în 1458, unde primul tipograf a fost Johann Mentelin, un giuvaergiu care probabil îl cunostea pe Gutenberg din timpul şederii sale în acest oraş. Apoi la Bamberg, unde începând din 1460 a lucrat Albrecht Pfister, care a putut folosi unele dintre vechile litere ale lui Gutenberg. Ocuparea Mainz-ului de către Adolf de Nassau, soldată cu uciderea mai multor sute de cetăţeni şi cu desfiinţarea vechilor libertăţi urbane, a prilejuit exodul multora dintre ucenicii lui Gutenberg şi Schöffer, care au luat cu ei atât cunoştinţele tehnice dobândite la Mainz, cât şi unele dintre materiale, în primul rând poansoane pentru litere. Din acest moment, tehnica tiparului se difuzează cu rapiditate.

Biblia lui Gutenberg

Tipografiile se înfiinţează atât în marile centre universitare, unde exista o cerere masivă şi sigură de carte, cât şi în alte orase, care puteau oferi condiţii favorabile de producţie şi oportunităţi de desfacere a mărfii. Amintim acum, fără pretenţia de a da o listă completă, oraşe precum Köln (1466), Basel (1467), Augsburg (1468), Veneţia (1469), Paris, Nürnberg şi Utrecht (toate în 1470), Milano, Napoli şi Florenţa (1471), Lyon, Valencia şi Buda (1473), Cracovia şi Bruges (1474), Lübeck (1475), Londra (1480), Stockholm (1483) etc. În 1480 funcţionau deja ateliere tipografice în mai mult de 100 oraşe, şi fenomenul continua să se răspândească.

În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 şi Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sunt de format in 4, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sunt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşugDimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – 2 ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon şi un alt Tetraevanghel slavo-român. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcând din Braşov, un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume.

La Moscova tiparul ajunge abia în 1553, după ce în 1539 fusese instalată prima tipografie dincolo de Atlantic, în Mexic. Tiparul era pe cale să cucerească lumea, deşi întinse teritorii, îndeosebi cele rămase în afara creştinătăţii, îi rămâneau încă străine.  Dacă este să facem un prim bilanţ, până la sfârşitul secolului al XV-lea s-au tipărit circa 40 000 de titluri, de obicei în ediţii de câte 200-300 de exemplare. Majoritatea cărţilor aveau subiecte religioase părţi ale Bibliei, lucrări de cult, comentarii teologice sau vieţi ale sfinţilor, dar alături de acestea se impun şi ediţii ale anticilor, lucrări literare, opere juridice, descrieri geografice, calendare etc. Dintre cărţile tipărite înainte de 1500 şi cunoscute în mod obişnuit sub numele de “incunabule”, 40% au fost editate în Italia, 30% în Germania, 15% în Franta şi doar 15% în restul Europei.

După 1500 progresul a continuat. Procedurile tehnice s-au perfecţionat, ajungându-se totodată la o adâncire a diviziunii muncii, prin desprinderea unor activităţi, cum ar fi producerea hârtiei şi turnarea literelor. Totodată, Reforma religioasă a mărit piaţa pentru cartea religioasă, iar tiparul a fost un factor decisiv în difuzarea ideilor reformatoare. S-a afirmat chiar că recursul la răspândirea prin intermediul tiparului a ideilor sale l-a ferit pe Luther de soarta care-l lovise un secol mai devreme pe Jan Hus. Inventarea tiparului cu caractere mobile a îngăduit scăderea considerabilă a costurilor producerii textelor scrise. A permis totodată o standardizare superioară a acestor texte, care în faza copierii manuscrise cunoşteau însemnate variaţii în funcţie de copist. În felul acesta a fost asigurată victoria scrisului asupra oralităţii, mai întâi la oraşe, apoi, din secolele XVIII-XIX, şi în lumea satelor.

Într-o carte celebră, Marshall McLuhan a considerat că inventarea tiparului a determinat intrarea omenirii în ceea ce el a numit „galaxia Gutenberg”. Scrierea standardizată îngăduia diseminarea rapidă a cunoştinţelor şi totodată modela mintea umană, îndreptând-o pe calea abstracţiunii şi generalizării, adică pe calea dezvoltării gândirii ştiinţifice moderne. Capacitatea de acţiune a oamenilor asupra mediului era astfel potenţată exponenţial, cu toate avantajele şi riscurile ce decurg din aceasta. Iar textul tipărit, sub forma de carte sau în diverse alte ipostaze, a devenit tovarăşul nostru de viaţă, de care nu putem concepe să ne lipsim nici măcar astăzi, în perioada de afirmare a mijloacelor de comunicare audio-vizuale.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Motorul cu combustie interna.Mercedes_V6_DTM_Rennmotor_1996

Motorul cu combustie internă este motorul care transformă energia chimică a combustibilului prin intermediul energiei termice de ardere, în interiorul motorului, în energie mecanică. Căldura degajată în camera de ardere se transformă prin intermediul presiunii (energiei potențiale) aplicate pistonului în mișcare mecanică ciclică, de obicei rectilinie, după care în mișcare de rotație uniformă, obținută de obicei la arborele cotit. Camera de ardere este un reactor chimic unde are loc reacția chimică de ardere.

Căldura introdusă în ciclul care se efectuează în cilindrii motorului se obține prin arderea combustibilului, de obicei un combustibil lichid ca: benzina, motorina sau gazul petrolier lichefiat, dar se pot folosi și combustibili gazoși, ca gazul natural, sau chiar solizi, ca praful de cărbune. Oxigenul necesar arderii se obține din aerul atmosferic. Combustibilul în amestec cu aerul se numește amestec carburant. Arderea poate fi inițiată prin punerea în contact direct a amestecului carburant cu o sursă de căldură sau se poate produce aproape instantaneu în toată masa amestecului caz în care se numește detonație și are un caracter exploziv.

Prin arderea carburanților rezultă diferite produse de ardere cu o temperatură de aproximativ 2000 °C. Majoritatea acestor produse se prezintă sub formă gazoasă. Pentru o ardere completă se asigură combustibilului o cantitate de oxigen dozată astfel încât să producă oxidarea integrală a elementelor sale componente.

Telefonul.FTTR_RTT56B_Telephone_2

Telefonul este un mijloc de comunicare care transmite și recepționează sunete la distanță. Cel mai adesea telefonul este folosit pentru a transmite vocea umană, dar poate fi folosit și la transmiterea altor tipuri de sunete. Cele mai multe telefoane operează prin transmiterea semnalelor electrice de-a lungul a diferite rețele telefonice complexe, fapt care permite aproape fiecărui utilizator al unui telefon să comunice cu aproape oricare alt utilizator al unui telefon conectat la rețea.

Cât despre telefonia în Romania, În 1881 a fost instalată prima linie telefonică în Transilvania. Doi ani mai târziu, în București, s-a instalat prima linie telefonică particulară între magazinul și Tipografia „Socec”. Pe 27 iulie 1930 Guvernul a contractat, la International Telephone and Telegraph Corporation din New York, un împrumut de 8 milioane de dolari cu 8% dobândă, concesionând societății americane serviciul de telefoane. Această concesiune a durat până în 1941, când a fost răscumpărată de statul român. Între 1949 și 1989, Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor a înglobat compania de telefoane naționalizată, transformată în Direcție PTT. Pe 2 ianuarie 1990 se înființează ROM-POST-TELECOM, ca operator de stat în domeniul telecomunicațiilor, poștei și broadcasting. În anul 1991 Romtelecom devine operator de stat în domeniul telecomunicațiilor, cu monopol în domeniul serviciilor de bază.

Becul incandescent.lightbulb_trad_pk_bkbg380

Becul electric este o lampă electrică cu incandescență care produce lumină prin trecerea curentului electric printr-un filament. Este alcătuit dintr-un soclu și un balon de sticlă vidat sau umplut cu un gaz inert, în interiorul căruia se află filamentul. Filamentul incandescent este protejat și ferit de o eventuală oxidare în aer de către balonul de sticlă. Într-o lampă cu halogeni, evaporarea filamentului este prevenită de un procedeu chimic ce redepozitează vaporii de metal în filament.

Principalii inventatori sunt:

  • 1878, Joseph Swan – lampa cu filament de carbon
  • 1879, Thomas Alva Edison – principiul balonului vidat
  • 1906, Carl Auer von Welsbach -filamentul din osmiu și tungsten
  • 1909, William David Coolidge – pentru filamentul din tungsten ductil
  • 1911, Irving Langmuir – filament spiralat și utilizarea amestecului inert

Încălzirea până la incandescență a filamentului parcurs de curentul electric se datorează efectului Joule.

Penicilina.Penicilina

Penicilina este un antibiotic derivat din fungii penicillium. Cu toate că descoperirea ei îi este atribuită lui Alexander Fleming (1928), în anul 1870 medicul englez John Scott Burdon-Sanderson descoperise deja o legătură între mucegai și cultivarea bacteriilor. Primul care a semnalat, în 1885, acțiunea inhibantă a substanțelor elaborate de microorganisme a fost savantul român Victor Babeș; tot el a sugerat că aceste substanțe ar putea fi utilizate în scop terapeutic pentru distrugerea agenților patogeni. Aceste fapte constituie o anticipație genială a savantului român care, cu 50 de ani înaintea descoperirii epocale a lui Fleming (obținerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea pentru terapeutică antagonismul microbian.

Penicilina acționează în special asupra bacteriilor gram pozitive, are formula chimică C9H11N2O4S. În prezent multe tulpini de bacterii au devenit prin folosirea irațională a antibioticului penicilino-rezistente.

În 1928 Alexander Fleming a arătat cum poate fi obținută penicilina din fungusul Penicillinum. Dar pentru obținerea unui medicament eficace, a fost necesară activitatea australianului Howard Florey, a germanului Ernst Boris Chain și a britanicului Norman Heatley.

Și medicul englez John Burdon-Sanderson a încercat aceeași metodă înaintea lui Fleming, dar produsul obținut era prea toxic.

Contraceptivele.contraceptive

Contracepția constă în totalitatea metodelor folosite pentru evitarea sarcinilor nedorite.

Metodele date pot fi de tip barieră (prezervative, prezervative pentru femei ș.a.), chimice și de alte tipuri. Metodele de tip barieră ajută și împotriva transmiterii bolilor sexual transmisibile. Noțiunea dată este strâns legată de noțiunea Planificare familială, fenomen ce a căpătat o popularitate destul de mare relativ recent. Indicele Pearl, numit după biologul american Raymond Pearl (1879-1940), este un indice ce apreciază eficiența metodei de contracepție dată pe o scară de la 0 la 100, unde scorul cel mai mic este cel mai bun.

Internetul.internet-1181587_960_720

Termenul internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte englezești: interconnected = interconectat și network = rețea.

Cuvântul are două sensuri care sunt strâns înrudite, în funcție de context:

  • Substantivul propriu „Internet” (scris cu majusculă) desemnează o rețea mondială unitară de calculatoare și alte aparate cu adrese computerizate, interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună „stiva TCP/IP”. Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenția pentru Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare – a Ministerului Apărării,Department of Defense sau DoD din SUA (Defence Advanced Research Projects Agency, en:DARPA) a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet.
Super-rețeaua Internet din zilele noastre, care de mult a împânzit întreg globul pământesc, a rezultat din extinderea permanentă a acestei rețele inițiale Arpanet. Azi pe glob există un singur Internet, care însă este uriaș; el oferă utilizatorilor săi o multitudine de informații și servicii precum e-mail, www, FTP, Găzduire web (web hosting) și multe altele, unele dintre ele fiind numai contra cost.
Termenul „Internet” nu trebuie confundat cu serviciul internetic World Wide Web (www). Acesta este doar unul din multele servicii oferite pe Internet, vezi secțiunea „Aplicații Internet” mai jos.
  • Substantivul comun „internet” (scris cu minusculă) desemnează rețele speciale ce interconectează 2 sau mai multe rețele autonome aflate la mare depărtare unele față de altele. Un exemplu de 2 rețele mari, interconectate printr-un internet pentru care folosința acestui nume este justificată: rețelele SIPRNet și FidoNet. Rețelele de tip internet nu trebuie confundate cu super-rețeaua „Internet” de mai sus.

Potrivit unui comunicat de presă al fundației ECDL în 2008 aproximativ 83 % din populația globală nu folosea Internetul.

Potrivit unui studiu întocmit de firma de cercetare on-line InternetWorldStats, în noiembrie 2007 rata de penetrare a Internetului în România a atins nivelul de 31,4 % din totalul populației, estimată la 22,27 milioane de locuitori[2], iar numărul de conexiuni broadbandera de 1.769.300.

Între 2007 – 2011 numărul conexiunilor la Internet în gospodăriile românești a crescut de la 22 % la 47 %; cifrele corespunzătoare la nivelul Uniunii Europene au fost 54 % și 73 %.

Dacă Biblioteca din Alexandria este una din cele 7 minuni ale lumii, atunci Internetul ar trebui sa fie a 8-a, posibilitatea oricui deține un aparat capabil de conexiune la internet de a accesa informațiile dorite în câteva secunde, este de neprețuit.

Sursa foto: Pixabay

Sursa de informare Wikipedia

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

You may have missed